Încă se fabrică autoturisme ARO! Şi nu doar se fabrică, se şi vând. Paradoxal, nu? - din moment ce uzina din Câmpulung Muscel s-a închis oficial de câţiva ani, după o parodie gen „uite privatizarea, nu e privatizarea”, în decursul căreia „investitorul strategic” a adus firma în faliment. Asta, după ce primise de la statul român 68,7% din acţiuni în schimbul unei… promisiuni: aceea de a plăti 15,8 milioane de dolari pentru pachetul de acţiuni (sumă derizorie, că mai mult costa, probabil, doar terenul), plus 11,4 milioane de dolari în contul datoriilor şi creditelor comerciale ale uzinei. Cumpărătorul - cu un nume asemănător unui celebru producător american de autovehicule, dar fără nici o legătură cu acesta (şmecherie care ar fi trebuit să dea de gândit reprezentanţilor statului român ce se ocupau pe atunci cu privatizările) - n-a plătit însă decât 150.000 de dolari. Apoi a vândut unul dintre activele uzinei, estimat la aproape 3 milioane de dolari. Profit, nu jucărie! Chiar dacă din el scădem echivalentul a 180.000 de euro, amenda dispusă de Consiliul Concurenţei, sub motivaţia că, potrivit contractului de privatizare, investitorul nu avea voie să înstrăineze active. Faptul că a modificat statutul firmei şi a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli înainte de a obţine acordul aceluiaşi Consiliu al Concurenţei privind dobândirea controlului asupra ARO, nici nu mai merită amintit decât aşa, în treacăt. Fapt este că, într-un final, justiţia a decis, în 2006, ca firma din Câmpulung Muscel să intre în faliment, din cauză că măreţul investitor nu îşi îndeplinise obligaţiile din contractul de privatizare, iar societatea continua să înregistreze pierderi. 
Şi atunci? Cum de se mai fabrică maşini ARO? Foarte simplu: se fabrică în Cehia! O firmă de acolo exploatează un brand căruia, vorba cuiva, noi, românii, nu numai că i-am cântat prohodul, ci i-am mâncat demult şi coliva. Practic, cehii asamblează autoturisme de teren ARO folosind repere şi subansambluri pe care au reuşit, în timp, şi încă reuşesc să le achiziţioneze de la diverşi furnizori: de prin Polonia, Ungaria, Brazilia (chiar de la fostul „investitor strategic” care a falimentat uzina de la Câmpulung Muscel), ba şi de la Bucureşti. Şi sunt foarte interesaţi să cumpere marca ARO, numai că - cel puţin deocamdată - nu au de la cine! Asta, din cauză că procesul dintre ex-acţionarul majoritar al fostei uzine din Câmpulung Muscel şi statul român nu s-a finalizat nici acum.
De ce se încăpăţânează cehii aceia să producă ARO? Păi, fiindcă au intuit potenţialul unei afaceri pe care statul român a lăsat-o să moară. Pentru că au încredere în viitorul unei mărci de care statul român, prin guvernanţii săi de la acea vreme, şi-a bătut joc.