Or avea, nu zic nu, profesorii tot dreptul să protesteze, câtă vreme o fac respectând legile ce reglementează asemenea manifestări. Asta, însă, nu înseamnă că toţi cei din sistem au dreptate când protestează. Învăţământul românesc poate fi dat ca exemplu de bulibăşeală, pardon de expresie, chiar de inadecvare la realitate. Asta, în mai multe privinţe: şi a nenumăratelor „reforme”, mereu începute şi neduse nici măcar până la jumătate, necum până la capăt; şi a programelor şcolare; şi a gestionării resurselor; şi a faptului că foarte mulţi dintre cei din sistem refuză, pur şi simplu, să accepte că e recesiune, că
s-a ajuns la fundul sacului, că nu mai e şi nu va mai fi cum a fost.
Nu neg, există profesori plătiţi prost, oameni care merită mai mulţi bani pentru felul în care îşi fac meseria. Dar sunt şi din aceia care ar trebui să aducă ei bani de-acasă pentru a compensa, măcar în parte, prezenţa lor la catedră, adică într-un loc în care, în mod normal, n-ar avea ce căuta. De pildă, am auzit deunăzi un individ care se recomanda profesor de limba română comiţând nişte greşeli de exprimare înfiorătoare. Există şi profesori care predau, în dorul lelii, unor clase de 10 elevi, câteva ore pe săptămână şi iau salarii pentru care alţi oameni muncesc şi mai mult, şi mai bine. Ei, de obicei aceştia sunt cei ce ţipă mai tare. Că ei nu mai suportă, că au luat credite pe care trebuie să le returneze şi de aceea e musai ca statul să le dea bani mai mulţi. Păi, şi eu şi mulţi dintre cei care nu sunt bugetari avem credite de plătit! Şi, spre deosebire de bugetari, noi doar dăm bani statului, nu şi luăm de la acesta. De când valoarea ratelor la credit este motiv pentru majorări salariale?
Ce-are una cu alta?
Introducerea aşa-numitelor standarde de cost pe elev, ca şi comasarea unor unităţi de învăţământ va duce la eliminarea unor... să le spunem anomalii din sistem. Pur şi simplu autorităţile din administraţia centrală şi locală nu mai pot susţine fiinţarea unor şcoli care sunt folosite la 10-20-50% din capacitate. Nu sunt bani. Şi chiar dacă ar fi, n-ar fi cheltuiţi eficient. Dădea cineva exemplul a două şcoli situate în acelaşi cartier, la fiecare învăţând cam jumătate din numărul de elevi care pot fi găzduiţi acolo. Se achită, însă, pentru fiecare facturi la utilităţi, există două rânduri de directori şi directori adjuncţi, există profesori excedentari, unii neavând normă întreagă... În plus, pentru imobilul uneia, care a fost retrocedat, se plăteşte şi chirie. Comasarea acestor două şcoli înseamnă, pur şi simplu, folosirea mai eficientă a banilor, fără consecinţe negative asupra procesului de învăţământ.
Standardele de cost, la rândul lor, contribuie la o concurenţă între şcoli, ceea ce este absolut firesc. O şcoală a cărei conducere nu se preocupă să asigure condiţii cât mai bune de învăţământ, profesori cât mai pricepuţi şi dedicaţi meseriei, chiar activităţi în afara orelor de curs, nu va avea decât puţini elevi. Fireşte, va primi mai puţini bani de la buget şi la fel de puţin îşi va justifica existenţa. Şi nu se vor mai întâlni situaţii realmente aberante, în care unele şcoli aveau costuri pe elev de 2-3-4 ori mai mari decât altele, de acelaşi rang. Acest început ar putea, cum s-a mai spus, reprezenta momentul zero pentru învăţământul preuniversitar românesc.