Am citit recent undeva un articol care încerca să argumenteze „de ce ne fură afacerile Bulgaria, Ungaria şi Moldova”, că ăsta era titlul. Se enumerau, ca avantaje ale vecinilor noştri, impozitele mai mici, birocraţia mai redusă, forţa de muncă mai ieftină, o mai mare stabilitate, în primul rând legislativă, şi, pe cale de consecinţă, gradul mai ridicat de predictibilitate a sistemului. Ca urmare, scria autorul articolului, relocarea firmelor din România în ţările amintite „devine un fenomen de masă”. Cică aşa i-ar fi spus „reprezentanţii patronatelor”.
Una la mână: pentru a deveni „un fenomen de masă”, ar trebui să se fi mutat deja mii sau zeci de mii de firme din România în Bulgaria, Ungaria, Moldova şi în alte ţări. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă ar fi stat, vă daţi seama ce tămbălău de presă ar fi ieşit. Or, în ultima vreme, avem un singur caz mai important cunoscut, al celor de la Kraft, care au cumpărat fabrica de dulciuri de la Braşov doar pentru a o pune pe butuci. În rest, s-au auzit doar câteva ameninţări gen „ne vom muta afacerile de aici”. Ameninţări care trebuie traduse, îndeobşte, nu prin „ne vom muta afacerile”, ci doar sediile sociale ale unor firme.
A doua la mână: care „reprezentanţi ai patronatelor”? Cei doi-trei care apar toată ziua la televizor şi despre care eu, unul, n-am reuşit să aflu ce mari afaceri patronează, ce succes au ca manageri, altfel spus cât sunt de reprezentativi. 
A treia la mână: chiar de-ar fi aşa, ţările vecine nu ne-ar „fura” nimic. Şi-ar fura statul român ceva, şi anume căciula.
Unde cam are dreptate, cred, autorul articolului este în privinţa instabilităţii cadrului legislativ, a predictibilităţii sistemului, a birocraţiei şi a fiscalităţii. Şi nu mă refer neapărat la creşterea TVA, că în Ungaria impozitul acesta (am explicat cu alt prilej de ce îl consider impozit, nu taxă) este chiar mai mare decât la noi: 25% (cu excepţia produselor lactate şi de panificaţie, la care TVA este de 18%). În Bulgaria, ce-i drept, e mai redus: 20%. În Republica Moldova e ceva mai complicat de descris aici, dar e de spus că există o rată standard de 20% TVA, dar şi categorii de mărfuri (pâine, lapte, gaze naturale) cu o cotă redusă (5-8%)  şi TVA zero la unele „bunuri şi servicii în domeniul social”. La fel şi în privinţa impozitării veniturilor, sunt cazuri în care nivelul este mai scăzut decât în România, dar şi cazuri în care este cam la fel şi chiar mai mare. Cât despre şansele ca un patron să-şi mute, realmente, afacerile în altă ţară şi să aibă mai mult succes acolo, ce să zic... nu ştiu... s-ar putea. Dar nu umblă câinii cu covrigi în coadă nici în alte părţi, aşteptându-i pe marii afacerişti români.
Asta nu înseamnă, fireşte, că la noi e bine. Nu e. Deloc. Cei care fac, într-adevăr afaceri (nu aceia care se tot vântură pe la televiziuni şi ne povestesc despre afaceri, fiindcă acelora nici nu le mai rămâne timp de făcut ceva, chiar dacă s-ar pricepe), au dreptate să se plângă şi să acuze. În 20 de ani, guvernanţii şi parlamentarii care s-au perindat la conducerea ţării n-au fost în stare nici măcar să introducă plata electronică a taxelor şi impozitelor. Am rămas tot la nivel de plimbat tone de hârtii şi de pierdut timp şi nervi pentru a da statului bani. Pur şi simplu nu s-a vrut, că, dacă se voia, se putea elimina demult aberaţia asta. Apoi, legile privitoare la fiscalitate şi la mediul de afaceri sunt pline de modificări, schimbări şi modificări ale schimbărilor. Dările fiscale şi mai ales acelea parafiscale încă sunt scandalos de numeroase, în pofida repetatelor promisiuni, făcute de toţi guvernanţii, că vor fi împuţinate şi că se va simplifica mecanismul fiscal. „Nu bâzîie firmele, nu vorbesc aiurea, sunt exact pe subiect. Toate firmele se plâng de nivelul exagerat al impozitării. Fiscalitatea, parafiscalitatea, birocraţia sunt enorme. La fel şi descurajarea muncii”. Cuvintele citate îi aparţin unui om care chiar ştie ce spune: guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.