Cine  a fost Al Capone cred că  o ştiu şi copiii. Cât a fost de bogat o ştiu mai puţini, dar că  era  foarte mare din nou o ştim cu toţii. Cum a fost învins de statul American? Pentru crime? Pentru trafic cu băuturi alcoolice în plină prohibiţie? Pentru casele de jocuri de noroc? Aş! Da de unde!  Având o avere care în banii de azi ar însemna multe miliarde de dolasi şi nişte „morţi” la activ şi avându-l pe urme pe Elliot Ness, Al Capone a fost băgat pe viaţă la Alcatraz pentru… neplata impozitului de 13,000 de dolari!
Unde tot aparatul poliţienesc a dat greş fiscul a fost cel care a rezolvat problema; ŞI ATENŢIE: A FOST CONDAMNAT PE VIAŢÃ!
(Exemplele ar putea continua cu Steffi Graff, Michael Schumacher, Beckham şi cu o droaie de artişti urmăriţi, amendaţi şi chiar condamnaţi pentru nedeclararea - deci neimpozitarea - unor câştiguri CINSTITE!!)
AMERICA a avut un Al Capone. România are mii de aşa ceva, dar cu alte nume. „Şpăgi”, „comisioane”, bani „negri”, bani „gri”, evaziune fiscală  sau conflicte de interes sunt isprăvile care au ajuns pe masa ANI. Şi când printre miile de „băieţi de treabă” ajung acolo judecători, consilieri locali şi judeţeni, primari şi… câte un Voicu, înseamnă că „este ceva putred în Danemarca”. Logic, se înlătură putrefacţia. Ilogic… se înlătură… ANI. Cum legea 18 era comunistă ea a fost înlocuită cu  capitalista declarare a ANI ca fiind neconstituţională!
Totuşi statul nu doarme. Şi dă  în evazionişti cu toată forţa. În permanenţă aflăm despre „marii” evazionişti prinşi cu o traistă de ţigări şi care evazionează grav bugetul patriei.
Puşi  în prim plan la „gazeta de perete” aceşti „mari” evazionişti fac ca mititeii evazionişti - cei cu zeci de milioane de euro - să doarmă liniştiţi păziţi de blândul gardian numit guvern.
„Relaxarea fiscală”de care se tot face caz se rezumă la cota fixă de 16% (sâc-sâc europenilor cu cotă progresivă) fără a se interveni la rădăcină adică la diminuarea impozitelor/ salariat plătite de firmele private, ceea ce ar duce la „albirea” plusului negru  la salariile din cărţile de muncă.
De altfel, o astfel de măsură  ar avea două avantaje esenţiale; pe de o parte ar creşte încasările la buget şi pe cealaltă parte - şi asta mi se pare mai important - oamenii ar ajunge în pragul pensionării cu salariile reale în cartea de muncă.
Că statului îi convine să ajungă cu pensii de mizerie rezultate din salarii minime este clar.
Ce nu mi se pare clar este de ce acest stat ţine ca atunci când unul câştigă altul trebuie să piardă şi de ce nu vrea să câştige toţi? „Albirea” banilor ar face să câştige şi statul şi patronii şi oamenii.
    Gheorghe SÂRBU