Este rău sau este bine să rămâi un veşnic copil? Câţi dintre noi au timpul necesar relaxarii şi amintirilor din copilărie? Eu am reuşit performanţa de a rememora zeci de ani şi de a „ancora” în porturile prin care am trecut. Copil mic fiind, ascultam cu atenţie şi plăcere poveştile lui Creangă şi amintirile din copilăria sa. Creangă şi „Culegerea de snoave” au fost primele porturi în care am ancorat; primele dar nu singurele deoarece mai ancoram când în basmele lui Ispirescu, când în cele ale Fraţilor Grimm, când în aventurile lui Jules Verne sau ale lui Mark Twain. Când a venit pe lume fata mea, i-am fost cârmaci pe aceleaşi mări şi am purtat-o prin porturile cunoscute mie dar a fost mai câştigată. Pe lângă cele din vremea mea, apăruseră poveşti şi aventuri noi. „Cireşarii”, „Pistriatul”, „Toate pânzele sus” au ieşit dintre coperţile cărţilor şi au ajuns pe ecrane. (Începutul fusese făcut de „Aventurile lui Năiţă”, Lizuca şi Patrocle, „Veronica” ... ). În timp ce copila zburda printre cărţile şi filmele pentru copii, eu zburdam prin Dostoievski şi Kafka crezând că mă maturizasem. Ea a crescut, eu am crezut chestia cu maturizarea şi... „Big mistake!”- cum ar zice copii din „New generation” - am constatat că am ajuns de unde am plecat! Cum am văzut primul episod din „Toate pânzele sus”, am redevenit copilul care străbatea mările alături de echipajul „Speranţei” sau care îl însoţea pe Finn cu pluta pe Mississippi.
Timpul a trecut... s-a schimbat regimul... s-au schimbat oamenii... copiii nu se mai uitau la Mihaela ci la Tom şi Jerry... apoi nu le-au mai plăcut pisoiul şi şoricelul ci Pkenonii şi căpitanii stelari. M-am întristat deoarece gândisem că poveştile şi basmele minunate ale copilăriei vor rămâne la fel de atrăgătoare în vecii vecilor. Dar, îngeraşul din copilărie şi-a făcut din nou datoria - chiar dacă o fi îmbătrânit şi el - şi m-a aruncat în copilărie. De fapt nu m-a aruncat ci mi-a oferit o insulă minunată în oceanul de mizerie şi agitaţie din zilele noastre. Revenind la Radu Tudoran; şi între personajele lui găsim proşti, excroci şi răi dar prin număr şi prin răsplata faptelor rămân numai personaje pitoreşti nefăcând altceva decât să scoată în evidenţă valoarea personajelor pozitive care cultivă prietenia, tovărăşia adevărată, bunătatea şi împingerea iubirii aproapelui până la sacrificiu. 
Din păcate ora de plăcere trece repede şi ne întoarcem în viaţa reală plină de Spâni şi Husseini, „căpitani” analfabeţi şi doritori de şpăgi de mulţi euro-icosari. Ce bine că pe vremea aceea nu erau şosele asfaltate, borduri, poşete „Vuitton” şi că membri „Speranţei” nu călătoreau în cadrul programului „Un sejur pentru toţi românii”! Dacă ar fi fost... cine ştie cum s-ar fi desfăşurat călătoriile şi ce nume ar fi avut personajele pozitive şi cele negative!
    Gheorghe SÂRBU